Ca și acum

Atunci când adormeau cocorii

Și toamnele-n copaci dormeau,

Visau pe drumuri călătorii

Și zorii nopțile-și visau.

Când se uita tăcerea-n apă

Și apa-n ea se oglindea,

Luminile păreau să tacă,

Și umbrele tăceau, părea.

Atunci când pentru prima dată

Veneai când eu te așteptam,

Atunci ca și acuma, iată,

Și ne iubim, și ne iubeam …

Zarzări de noapte

Iubito, o să-ți gătesc într-o zi
Dulceață de zarzări de noapte,
Cei care înfloresc
Când lăsăm lumina aprinsă departe
Să nu ni se vadă bătăile inimii pe buze.

Iubito, într-o zi n-o să mai putem ascunde
Livada de noapte sub plapumă
Și o să ne vadă toți rădăcinile:
“Uite-i, mă, și pe ăștia!
Dulceața mamii lor …”

Nimeni

Hai, să ne iubim cu ochii!
Eu mă prefac în verde,
tu te prefaci că nu mă vezi.
Apoi, întredeschiși,
ne mirăm unul altuia culorile …

Ce bine-ar fi să fie la mare!
Să mă calci pe nisip cu sânii
și tot ce ai tu mai umbrit.
M-aș simți …

Dar abia e primăvară,
iar noi nu ne înțelegem
decât albaștri.

Aș ieși cu tine-n lume îmbrăcată,
dar unde să mă uit să nu te mai văd goală?

Apropo, arăți atât de bine când nu te privește nimeni …

Nespuso

Te iubesc aproape, te iubesc departe,
Am în ochi dorințe, multe stele sparte;
Ești așa nespusă … De o viață-ncoace
Tac orice îmi spune gândul tău când tace!

Aripile noastre, două mări tăcute,
Se vor face barcă și nedesfăcute.
Pagini înghețate caută-n pustiu
Și-n trecutul apei tot ce nu mai știu.

Ploi de-or să se-aștearnă, ploi de vor veni,
Cine le ascultă dacă n-ar vorbi?
Cine-ar vrea să-și smulgă din plămâni averea
Și să-și vândă ploii până și tăcerea?

Cartea e deschisă, o citesc copacii,
Focul își ascunde în cenușă macii,
Și-a făcut și cerul rădăcini sub pleoape;
Te iubesc departe, te iubesc aproape …

Nimic de-ascuns

Nu e nimic de-ascuns în călimară,
Suntem fiori albaștri, suntem goi,
Și foile mi-s albe prima oară,
E primăvara gândurilor noi.

Ce-ar mai putea opri această acalmie?
Mi-s pașii de zăpadă, aripile moi,
Și ne iubim cu-atâta insomnie,
Și doarme primăvara între noi!

Nesfârșit de toamnă

Toamna și-a mutat nerăbdător pe buze
Culorile răpuse de ecou,
Pictează-mă în ultimele frunze,
Ascunde-mă în ultimul cadou.

Întreaga mea pădure vrea să cadă
Și-mi intră ramuri sub pământ,
Dansează-mi rădăcinile-n tornadă,
Ascunde-mă în primul legământ.

Înfrunză-mă în părul tău mirată,
(Eu știu că tu … Tu știi că eu …)
Se tot sfârșește toamna prima dată
Și ne ascunde tot mai greu!

Când nu știam a cere

Eram ca doi copii, jucam de-a “negânditul”,
Mă ascundeam de tine și tu te ascundeai,
Cu ochii strânși în palme priveam nepotrivitul,
Nu mă gândeam la tine, nici tu nu te gândeai.

Străin pășeam pe ape ca fulgii primăverii,
Nu exista nici unul, nu exista nici doi,
Duceam departe floarea să nu rodească merii,
Cădeam ca frunza goală privind copacii goi.

Și din avântul nostru spre sigure tăceri,
Când nu strigam la tine, nici tu nu mă strigai,
Când nu știam a cere și nu știai să ceri,
Se naște-o Veronică, se naște un Mihai …

 

Mai rămâi

E vară-n părul tău, iubito,
Deși cad stele, nu murim;
Atâta liniște e dincolo de buze,
E vara-n care ne iubim.

Din mâna ta răsare luna
Pe cerul unei toamne noi;
Atâta liniște e dincolo de frunze,
E toamna-n care vom rămâne goi.

Apusul primei veri va naște
Cea mai frumoasă toamnă, toamna cea dintâi!
Atâta liniște e între noi, iubito,
Și ne șoptește pielea “mai rămâi” …

Colorând

O culoare nouă, nevăzută,
Care nu mai încăpuse-n curcubeu,
S-a ascuns în apa nebăută
Unde m-ascundeam de ochii altora și eu.
Fluiera marin în colțul gurii
Melodia valurilor de pământ,
Mă privea prin gratiile partiturii …

Erai tu, intrând în apa nebăută colorând.

Zbor bacovian

Să zbori? Ba nu, pășește! Sub noi e numai apă,
Pământ e podul care picioarele ne sapă.
Privirea mea sufla-va în părul tău jăratec,
Vom înota continuu, ne vom iubi sălbatec.

Să zbori? Ba nu, pășește! Sub noi e numai apă,
În piept țărâna uda va înceta să bată.
Mai calm ca niciodata, mai noi, mai ocean,
Va fi sărutul apei un zbor bacovian.