Ieri am vrut să mă aplec
Lung spre clipele ce trec,
Clipe-n care mi-ai plăcut
Și în care am tăcut!

Azi ca ieri, fără cuvinte
Gândul țipă, dar cuminte,
În tăcerea care-o tac
Mă întreb: “Poate îți plac?”

Semeni cu un orb ce crede
În lumină şi nu vede
Lumea cum în brânci aleargă
După cei ce pot să meargă.

Câteodată eşti bezmetic,
Urli şi surzeşti poetic;
Bat din palme cerşetorii
Când dezacordezi uşorii.

Şi te crezi atât de mare,
Dai cu capul în hotare.
Doar cucuiul mai răzbate
Dacă mintea n-are acte!

Mulți din ei știu să se-ascundă
Pe la colțurile vremii
După ce-au scuipat în turtă
Îți zâmbesc să nu te sperii.

Vin și alții din exotic
Care merg în rând cu turma
Și se scuză periodic:
“Ce am fost și ce-s acuma!”

“Lumea asta crăcănată,
Țipă unii, nu mai merge!”
Și făcând cărarea roată
Ne rotim în jur ca blegii.

Alții strigă: “Știți, adică,
Ca să nu chiorască becul,
Veţi munci acum de frică -
Cauza egal efectul!”

Cei mai optimiști: “La anul … “
Mierea e pe vârful puștii
Când vom linge-n rugă banul
Să-l lipim de fundul muștii.

Noi? neghiobi, zâmbim ca proștii,
Lăudându-ne-n statistici
Încă ne iubim cu foștii,
Că dacă ajung miniștri?

Ne mirăm cum de se poate
Când avem atâtea rele
Alta vine pe la spate
Noi: “Merci”, ea: “Cu plăcere”!

Își pregătea tarabe
Din vorbele ascunse
Și rolurile oarbe
Le scutura de frunze.

Vindea tot ce coboară
Din scenă între acte,
La prețuri de ocară
Și dragostea în lapte.

Îți fură ochii iarba
Și clipele, și somnul
Dar cei mai mulți întreabă
Cu cât se vinde omul?

Și-a prins în pași duminici
Calcând atent pe hore,
La gât atârnă mimici
Din frunze incolore.

Nu înțeleg de plânge
Sau râde răgușită
În noapte când o strânge
O zi mai fericită!

Prin codru să asculte
Un ciripit de cioară
Când pe cărări de munte
Nici piatra nu coboară!

O fi cumva uitată
De prințul din poveste
Și-acum nemăritată
De viață ne păzește?!

Nu cred că n-are suflet
Și nici că n-are mamă.
Poate de-atâta umblet
Îi râde-n tălpi o rană?

Rătăcitele minți
Inșirate-s în drum la vedere,
Mușcă pumnii din sfinți,
Sfinții mușcă din pumni de durere.

Un prieten călău
Îți va face pe plac după moarte
Și-ți va spune: “Doar eu
Plânsu-ți-am reușitele toate …”.

Când pe lutul crăpat
Iarba-ți cade în poduri de sete,
Să rămâi dezlegat
Chiar de toate îți fură din plete.

Și să nu plângi, te rog,
Când cararea se-mparte-n mai multe,
Dacă toamna în loc
Îți va coase din ele un munte!

Fruntea s-a oprit să-și ude
La izvorul ce ascunde
Ziua luna adormită,
Noaptea umbra obosită.

Și simțea cum îi pătrunde’n
Oase valurile crude,
Dar, pe cât de însetată,
Tot ieșea la mal uscată.

Apoi cea mai ‘naltă iarbă
Începu s-o smulgă toată,
Mâinile cu orice fir
Se opreau în rădăcini.

Picături căzând din plete
Alergau pe fruntea veche,
Sub priviri de stâncă albă
Înverzea sub brad o piatră!

De mila zilelor de ieri
Gândind la cea de mâine
Ascuns, de azi, păcatul chel
Pe care îl mai dau cu gel,
Pe mâna lui rămâne!

Să-i facă felul cum o vrea,
Să-l ducă la biserici,
În adormiri de maici să stea,
Să-i spele gândul de vopsea
Și licurici bezmetici!

Pe mâncărimea din priviri
Să-i pună o batistă,
Pe limbă,’n palme, din senin
Să-i împrumute-un semn divin
Și-o inimă-autistă!

Pentru favoare-i dau în schimb
Nesiguranța blândă
Și-un zâmbet neclintit de când,
Un avocat mi-a spus căzând
Din cioburi de oglindă!

În zori, uscând pleoapa
De rouă sau de nea,
O dimineaţă nouă
În calendar trecea!

O fi bolnav de zâmbet,
De ridul insomniei,
De-al sufletului umblet
Sau doar de poezie?

Cu mâinile de ață
Și genele de gheață,
Își împletea din ceață
Mici capete de viață.

Aha, deci e romantic, nu,
Să vii târziu acasă ?
Și-apoi să spui că n-ai fost tu,
Și că-i ultima dată ?

Mă-ntreb de ce te mai iubesc?
Mă-ntreb a câta oară !
Și când m-oi sătura  să știi,
Să știi că plec la țară .. “

“Of, iar exagerezi prea mult
Doar știi că țin la tine
Chiar de vecinele vorbesc
Că umblu prin vecine.

Doar le cunoști și tu, ia zi,
Nici ție nu îți place
La spate când un zâmbet plin
În bârfă se preface!

Dacă iubesc ? Nu te grăbi,
Am pentru tine multe!
De vrei, îți fac din amintiri
Castele nevăzute!

De fapt, te-am dus deatâtea ori
Pe-acolo, când furată,
Gustai din visul meu povești,
Povești de ciocolată!

Și pentru-atâta lucru mic
Lipsit de importanță
O ceartă să trimită iar
Iubirea în instanță?”

“Nu-i chiar atât de grav, mă ierți,
Dar știi că mă topesc
Când spui atâtea vorbe dulci;
De asta te iubesc!”